Problemele mele cu școala si religia

Toată lumea are un subiect despre care să scrie in fiecare zi. Ei bine, eu nu am nici cea mai vagă idee. Cred că doar voi scrie, nu contează despre ce, până la urmă tot gândurile mele sunt, nu? Toate ideile îmi vin acum, nu vin cu un text scris acum două săptămâni, gata de publicare. Nu, nu-s genul. Azi aș dori totuși să vorbesc despre școală.

Un subiect „taboo” pentru mulți, chiar și pentru mine, recunosc. Voi fi sincer. Nu-mi place școala. O urăsc chiar. Educația primită este prea puțină în raport cu câte ore stăm la școala plus orele de-acasă pe care ni le petrecem învățând și facându-ne temele. Am putea face ore până la 11-12 în fiecare zi, și să învățăm la fel de mult. Avem suta de materii nefolositoare, precum muzica, desenul, educația fizică (aici depinde, dar noi nu facem nimic, doar stăm pe telefon - ne antrenăm mâna, dacă știi cum zic), religia.

La ultima materie menționată s-ar putea să ma contrazică unul sau mai mulți, dar așa este. Ce faci la religie până la urmă? Stai, asculți o profesoară cum ne spune să credem, că altfel ajungem in iad. Eu de un an sau doi sunt un ateu, și m-am săturat până peste cap de religie, chiar și înainte de asta. Unii oameni au spus ”Dar este o oră de relaxare, între orele mai grele.”. Dă-te-n colo mă, mai bine fac toate orele grele să termin cu școala pe ziua respectivă, și apoi mă pot odihni acasă.

Cu siguranță ați semnat și voi cererea de înscriere la ora de religie (decât dacă sunteți printre ăia 10%, „Doamne ajută-vă”!). Trebuie să recunosc, și eu am semnat-o, la cererea părinților, oameni destul de religioși. Nu pot să zic că m-am supărat foarte tare, e doar o oră, așa că n-am protestat prea mult, că și-așa mă cert destul cu ei. Dar nu doar părinții mi-au spus să mă înscriu, ci și profesoara de religie. Doar că ea nu ne-a cerut... ne-a obligat. A început să țipe ca o descreierată prin clasă cum că ”vin americanii peste noi”, si a început să vorbească despre cum „religia stă la baza societații, și dacă ne distrug religia, ne distrug poporul, pentru că acesta este singurul lucru care ne mai unește”. Ce să mai zic atunci, când văd atâta prostie? 

Propunerea mea este să se înlocuiască religia cu o „Istoria religiilor”, să invățăm în ce cred alții, după cine sau ce se ghidează. Să aflu despre alte religii, asta ar fi interesant. Nu să vin la școală și să mi se strige in față „Dumnezeu există, pentru că așa spune Biblia și dacă nu crezi ești un păcătos și un extremist”.

Am adăugat și-o pagină „Despre mine”, pe care o puteți vizualiza in dreapta. Probabil voi mai schimba tema blogului în viitor (-ul apropiat, cine știe?), dar deocamdată merge.

Salut!

Hello world

Salut. Salut mie, dar cam atât. Aș dori să spun de la început că nu dau doi bani dacă voi fi singurul cititor al acestui blog. Un blog născut din dorința de... exprimare, cât și despre cunoaștere și aventură. „Cum adică, despre cunoaștere?”, s-ar putea să vă întrebați unii dintre voi.

Mă simt pierdut. Si asta nu de-o oră sau de ieri. Mă simt pierdut de când mă știu. Mă simt un nimeni. Am șaisprezece ani, dar parcă sunt bătrân de-o viață. Printre altele, sper ca acest blog să mă ajute să mă regăsesc. Să evoluez, să mă cunosc mai bine. Cine sunt acum? Probabil un nimeni. Nu contez, nu sunt important. Probabil din această cauză nici mie nu îmi pasă prea mult de lume. La vârsta asta, majoritatea știu ce-și doresc de la viață. Eu? Nimic, sincer. Eu doresc să mor. Consider moartea un dar, o eliberare de la viața asta, de la societatea asta plină de falsitate. Dar nu scriu acest blog ca să ma plâng, sau ca să caut ajutor. Vreau doar să îmi exprim ideile cât mai clar, în speranța că exista mai există cineva în lumea asta care să fie de acord cu mine.

Am avut un profesor în școala generală (mai mulți, chiar), care era puțin (sau mai mult) dus cu pluta. Avea ideile lui, fixurile lui, era un om unic, în toate sensurile cuvântului. Avea o vorbă, de care obișnuiam să râd. Numea viața asta o „junglă de betoane”. Desigur  că pe atunci râdeam la auzul acestui termen, acestui sinonim (atât de adevărat, totuși) pentru viață. „Fast-forward” în liceu, găsesc această comparație un adevăr mare. Deși am doar (după cum am mai spus) șaisprezece ani, nu-mi plac party-urile, și „viața de noapte”. Prefer liniștea, departe de clădiri, de oraș, de sunetul mașinilor dimineața care-ți bubuie-n urechi. Am ajuns să trăiesc o viață anostă, singuratică. Am ajuns să detest tot ce mă înconjoară in fiecare clipă. Am ajuns un zombie. Trăiesc, exist, dar doar atât. Nu mai am suflet, inocență, sentimente. Toate mi-au fost răpite, dar nici nu știu când! Nu mai țin minte ultima dată când m-am bucurat văzând o floare, un copac înmugurit. Să fi uitat, sau poate niciodată n-am trăit aceste experiențe? Sunt un orb, de atât îmi dau seama.